Es mostren els missatges amb l'etiqueta de comentaris Era vânjos şi viu trupul. Mostrar tots els missatges
Es mostren els missatges amb l'etiqueta de comentaris Era vânjos şi viu trupul. Mostrar tots els missatges

dilluns, 3 de novembre de 2014

What men call the shadow of the body is not the shadow of the body, but is the body of the soul....the HOUSE OF ROMANESCUM IMPERIUM IN ROMÃS E TIGANESCUS TZIGANE — Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la Câmpulung... Trebuie să fiu mâine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul... îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucându-se. S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită: — Domnule sublocotenent - cu un „domnule" trântit - ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece ori. Nu se poate, şi nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu. Am devenit livid şi am surâs ca un câine lovit, cerând parcă scuze că înghit puneri la punct atât de grave. Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decât să izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercând să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două-trei ori pe rând roşu şi trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfârşit, cu îndârjire. Sunt în stare să fac faţă, cu un sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu. Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sunt, ca şi regulamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate - douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă - dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povârniş prăpăstios. — Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i aşa? - şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întâlnit decât privirea tăioasă - în sfârşit, nu-i aşa? ca să-şi lase casa şi copiii, să-ţi spună „alivoar, stimabile" şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci şi pe delicatul „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană." — Domnule căpitan - căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern - eu vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi... să ne despărţim"... Poţi dumneata să spui: „nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi..." Da? ....Declaraţia patetica Cîntice ţigăneşti ...Cântice mârlănești, care conține texte în versuri, nu pare a se potrivi în niciun fel cu ideea de educațional. Și sunt de acord cu acest lucru dacă ne referim la copii cu vârste mici pentru care sadismul versurilor lui Bican nu este potrivit. Însă ar fi greșit să credem că doar aceștia au nevoie de educație. Adolescenții și tinerii, dar nu numai, ci și adulții sunt destinatarii reali ai unei astfel de cărți. Umorul și ironia de care versurile acestea dau dovadă vor fi perfect pe gustul adulților, care vor putea face o lectură de gradul doi, descifrând și indiciile referitoare la comunism și la abrutizările produse de proletcultism pe care autorul le lasă la vedere. Pe de altă parte, tinerii vor fi atrași de sadismul de care dau dovadă personajele și vor putea, în acest fel, să se apropie pentru prima dată de o perioadă pe care nu o cunosc direct, dar pe care vor fi mai pregătiți să o judece cu limpezime după ce atenția le va fi atrasă și în această direcție de textele savuroase ale il duce ....

A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le 
condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a 
înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte 
mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă 
vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a 
recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se 
întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de 
râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare 
organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi 
împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în 
timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care 
dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult 
decât cu stomacul" şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda 
animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu 



pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile 
acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu 
cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al 
excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în 
schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a 
observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai 
sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca 
să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut 
cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filosofii nu se gândeau 
numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte 
nimic cu adevărat. 

— Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte? 

— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea? 

— Prin simţuri... 

— Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare: 
Urechea te minte şi ochiul te-nşală... 

Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic... 

Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniştii văd verde 
în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul 
suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de asemeni... „mi s-a 
părut că m-a strigat cineva", pipăitul înşală, simţul inferior înşală... Cei cărora 
li s-a amputat piciorul se văietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. 
Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai 
văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. 
Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi 
saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să 
verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat 
a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. 
Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată. 

— Ascultă... şi iarîşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din 
faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, 
îmbietoare, de floare de cireş. 

— Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul 
ceaiului...? Pe toţi îi înşală. 

— Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, 
arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite... uite. 

— Dragă, mă laşi sau nu să fac filosofie? 

— Dacă spui infamii? 

— Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de 
chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: îmi spui uneori că mă 
iubeşti. Şi eu trebuie să cred asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine 
ştie...? 

Mă priveşte cu ochi mari de copil furios. 

— Ai spus că faci acum numai filosofie... 

— Dar ce? Crezi că asta nu-i filosofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu? 
(Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să 



aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără 
soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi 
vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar 
glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren 
vine dimpotrivă.) 

— Nu te iubesc deloc... continuă. 

— Dar sub aparenţă, s-au întrebat filosofii, nu e nimic absolut, nimic 
care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut 
un sistem al lui. Primii filosofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum 
simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, 
absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. 
Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: 
esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că 
e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste „principii" ceea ce 
ştiinţa modernă înţelege prin „energie", care, transformându-se în orice, 
creează lumea existentă. Deci, vechii filosofi greci erau nişte fizicieni. Erau, 
dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura 
realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală 
niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon 
credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filosofi, căci toţi 
au dreptate, dar toţi exagerează. 

— Ascultă, nu pricep. 

— Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surâzând: Un filosof nu trebuie 
priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filosofii toţi se declară, de trei mii de 
ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum 
vrei să-i înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută 
desconsiderare. 

E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic. 

— Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege? 

— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filosofie e un sistem frumos sau nu 
e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filosofiei. Un istoric 
memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, 
aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi 
însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, 
ininteligibil. Filosofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi 
unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai 
normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie 
mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai 
departe. Dealtfel, după primii filosofi greci, au urmat sofiştii, care au împins 
îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se 
poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura 
lucrurilor" şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă 
cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău 
favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că 
adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să 
căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filosof, el preferă o statuetă 



sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu 
împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori 
privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate. 

S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu 
plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă. 

— Foarte bine, spune mai departe. 

— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte. 

— Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână. 

— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. 
Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, 
al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a 
pernelor, sub lumina lămpii. 

— Ce-are a face că-i târziu...? spune. 

— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp 
de aproape două mii de ani, o serie de mari filosofi, care, indignaţi de 
atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), 
au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit 
că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim 
câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a 
ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, 
creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în 
cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca 
un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e 
îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, 
încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, 
adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale 
substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că 
Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, 
tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a 
monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au 
fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe 
religioşi: Plotin din Alexandria, pe filosofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin, 
sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi alţii. Dormi cu ochii 
deschişi sau asculţi? 

Stă rezemată în cot: 

Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol. 

Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat, 
îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în 
credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filosofică englezească, ştii că 
englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin 
simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, 
Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă 
să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei 
sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filosofat, s-au mulţumit 
să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se 
susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de 



cunoscut, prin experienţă. înainte de experienţă sufletul e „tabula rasa". Totul 
vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există 
decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu 
există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu 
există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum 
sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al 
spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la 
vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai 
relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, 
nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o 
valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filosoful Thomas 
Reid, a combătut această filosofie a iluziei, spunând, între altele, şi o 
anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, 
cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. „Dar, John, ce s-a 
întâmplat cu dumneata?" „Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... 
„Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filosofia la Oxford?" „Tocmai el. A 
venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, 
emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate..." „Multe, tată, şi 
lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, 
că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna 
mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a 
simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele"... 
Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am 
spus, cuprins de mânie: „Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi 
creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o 
creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e 
prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filosofii tăi"." 
Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu. 

— Episcopul ăsta avea dreptate... 

— Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu 
femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care 
e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism 
- adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul 
ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu 
pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt 
moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem. 
El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al 
lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma 
dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când 
acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie 
formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile 
şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile 
cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin 
urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar 
un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după 
regulile „casei" adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii. 



Un vis al morţi i-eterne e viaţa lumii-ntregi... 

lată, fată dragă, filosofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă 
şi o proastă mică, aşa ca tine... 

S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă. 

— Iar începi? 

— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare. 

— Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. 
Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se 
face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli? 

O privesc cu o nemaipomenită mirare. 

— Zău că nu eşti chiar aşa de proastă. 

S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte. 

— Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filosofi, citind pe 
Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere". Dar, se vede că e prea 
puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale 
filosofiei nu... 

N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele 
de puf şi dantelă în cap. 

— Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine... Dacă-ţi spun... 
Mă întrerupe poruncitor... 

— Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare. 
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept. 

— Da? 

— Cine era o fată blondă şi uscată?... 

— Care? 

— Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi 
şi vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un 
băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună. 

— Cine, frate? 

— Ei, cum cine? Una... blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea. 
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare: 

— Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura 
frumoasă...? 

Strâmbă din buze. 

— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă. 

Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă: 

— A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea... 

Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe. 

— Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii. 

— A, da... frumoasă fată... ce gură avea... 

M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să 

cobor. 

— Dragă, avea o gură caldă şi lacomă... 
Strigă la mine mânioasă: 

— Taci... n-auzi, taci... 

Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului: 



— Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine. 

Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul 
patului: 

— Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută. 

— Când te strângea în braţe... nişte braţe, cu adevărat colaci de 
salvare... 

Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, 
o prind în braţe şi o culc în pat. l-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, 
petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. 
îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu 
degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub 
sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda 
ei de zvârlugă. în felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi 
aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. îmi apropiam numai buzele 
de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă 
lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam 
ironic: 

— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia 
atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam 
întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă 
apropiam uşor de urechiuşe. îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în 
călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al 
voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina 
cristalină crudă a lămpii. 

— Mai eşti afurisită? 

Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din 
strânsoare şi are să-mi arate mie.