A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le
condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a
înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte
mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă
vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a
recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se
întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de
râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare
organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi
împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în
timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care
dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult
decât cu stomacul" şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda
animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu
pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile
acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu
cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al
excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în
schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a
observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai
sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca
să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut
cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filosofii nu se gândeau
numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte
nimic cu adevărat.
— Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte?
— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?
— Prin simţuri...
— Foarte bine... dar simţurile sunt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală...
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniştii văd verde
în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul
suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de asemeni... „mi s-a
părut că m-a strigat cineva", pipăitul înşală, simţul inferior înşală... Cei cărora
li s-a amputat piciorul se văietă încă uneori că-i doare unghia de la deget.
Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai
văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă.
Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi
saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să
verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat
a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ.
Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.
— Ascultă... şi iarîşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din
faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale,
îmbietoare, de floare de cireş.
— Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul
ceaiului...? Pe toţi îi înşală.
— Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine,
arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite... uite.
— Dragă, mă laşi sau nu să fac filosofie?
— Dacă spui infamii?
— Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de
chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit puţin: îmi spui uneori că mă
iubeşti. Şi eu trebuie să cred asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine
ştie...?
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
— Ai spus că faci acum numai filosofie...
— Dar ce? Crezi că asta nu-i filosofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu?
(Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să
aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără
soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi
vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar
glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren
vine dimpotrivă.)
— Nu te iubesc deloc... continuă.
— Dar sub aparenţă, s-au întrebat filosofii, nu e nimic absolut, nimic
care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut
un sistem al lui. Primii filosofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum
simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa,
absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume.
Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă:
esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că
e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste „principii" ceea ce
ştiinţa modernă înţelege prin „energie", care, transformându-se în orice,
creează lumea existentă. Deci, vechii filosofi greci erau nişte fizicieni. Erau,
dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura
realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală
niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon
credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filosofi, căci toţi
au dreptate, dar toţi exagerează.
— Ascultă, nu pricep.
— Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surâzând: Un filosof nu trebuie
priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filosofii toţi se declară, de trei mii de
ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum
vrei să-i înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută
desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
— Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filosofie e un sistem frumos sau nu
e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filosofiei. Un istoric
memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general,
aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi
însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere,
ininteligibil. Filosofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi
unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai
normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie
mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai
departe. Dealtfel, după primii filosofi greci, au urmat sofiştii, care au împins
îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se
poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura
lucrurilor" şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă
cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău
favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că
adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să
căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filosof, el preferă o statuetă
sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu
împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori
privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu
plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
— Foarte bine, spune mai departe.
— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
— Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână.
— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător.
Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor,
al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a
pernelor, sub lumina lămpii.
— Ce-are a face că-i târziu...? spune.
— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp
de aproape două mii de ani, o serie de mari filosofi, care, indignaţi de
atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul),
au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit
că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim
câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a
ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte,
creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în
cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca
un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e
îndoiala, deci cugetarea - şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza,
încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa,
adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale
substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că
Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz,
tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a
monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au
fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe
religioşi: Plotin din Alexandria, pe filosofii şi sfinţii creştini: sfântul Augustin,
sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino şi alţii. Dormi cu ochii
deschişi sau asculţi?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol.
Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat,
îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în
credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filosofică englezească, ştii că
englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin
simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi,
Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă
să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei
sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filosofat, s-au mulţumit
să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se
susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de
cunoscut, prin experienţă. înainte de experienţă sufletul e „tabula rasa". Totul
vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există
decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu
există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu
există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum
sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al
spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la
vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai
relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza,
nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o
valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filosoful Thomas
Reid, a combătut această filosofie a iluziei, spunând, între altele, şi o
anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute,
cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. „Dar, John, ce s-a
întâmplat cu dumneata?" „Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"...
„Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filosofia la Oxford?" „Tocmai el. A
venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi,
emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate..." „Multe, tată, şi
lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există,
că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna
mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a
simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele"...
Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am
spus, cuprins de mânie: „Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi
creaţia simţurilor tale... poate... nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o
creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e
prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filosofii tăi"."
Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.
— Episcopul ăsta avea dreptate...
— Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu
femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care
e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism
- adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul
ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu
pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt
moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem.
El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al
lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma
dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când
acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie
formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile
şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile
cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin
urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar
un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după
regulile „casei" adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Un vis al morţi i-eterne e viaţa lumii-ntregi...
lată, fată dragă, filosofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă
şi o proastă mică, aşa ca tine...
S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
— Iar începi?
— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
— Ascultă, să nu mă scoţi din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva.
Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se
face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
— Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte.
— Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filosofi, citind pe
Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere". Dar, se vede că e prea
puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale
filosofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele
de puf şi dantelă în cap.
— Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine... Dacă-ţi spun...
Mă întrerupe poruncitor...
— Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
— Da?
— Cine era o fată blondă şi uscată?...
— Care?
— Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi
şi vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un
băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună.
— Cine, frate?
— Ei, cum cine? Una... blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:
— Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura
frumoasă...?
Strâmbă din buze.
— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
— A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.
— Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
— A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să
cobor.
— Dragă, avea o gură caldă şi lacomă...
Strigă la mine mânioasă:
— Taci... n-auzi, taci...
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
— Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul
patului:
— Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
— Când te strângea în braţe... nişte braţe, cu adevărat colaci de
salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte,
o prind în braţe şi o culc în pat. l-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului,
petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici.
îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu
degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub
sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda
ei de zvârlugă. în felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi
aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. îmi apropiam numai buzele
de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă
lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam
ironic:
— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia
atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam
întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă
apropiam uşor de urechiuşe. îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în
călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al
voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina
cristalină crudă a lămpii.
— Mai eşti afurisită?
Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din
strânsoare şi are să-mi arate mie.
